Sfertul Academic – podcasturi de antropologie

Sfertul Academic – podcasturi de antropologie

di Antropedia

Scienze sociali Documentari

Stagione 1

Antropologie în vie: muncă și valoare în vinificația moldovenească – DANIELA ANA

Republica Moldova, deși este una dintre cele mai productive țări vitivinicole din Europa, s-a alăturat doar recent piețelor globale de vin din afara fostelor republici sovietice. Această intrare a fost parțial o consecință a unei serii de embargouri asupra vinului începând cu mijlocul anilor 2000 din partea celei mai mari piețe de export a Moldovei după independență, Rusia. Pe măsură ce piața rusă a fost pierdută progresiv, industria vitivinicolă moldovenească a trecut prin perioade de stagnare, dar și de transformări și reforme majore. Reformele au fost menite să armonizeze vinăriile moldovenești cu reglementările internaționale și, de asemenea, să elaboreze un discurs nou despre podgoriile și distincția moldovenească. Ce procese socio-economice au fost puse în mișcare de această deplasare a exporturilor de vinuri moldovenești către noi piețe? Voi vorbi despre relațiile de producție și despre schimbările din viața de zi cu zi a muncitorilor din domeniul vitivinicol, bazându-mă pe muncă de teren întinsă pe o perioadă de un an, între lunile august 2016 și august 2017, timp în care am lucrat într-o vinărie dintr-un sat moldovenesc. În lectura actriței Ilinca Manolache, cu o ilustrație de Oana Ispir https://antropedia.com/sfertulacademic/daniela-ana-antropologie-in-vie-munca-si-valoare-in-vinificatia-moldoveneasca/

Numele personal – mozaic relațional – NICOLETA SIBIȘAN

De ce este nevoie de nume? Ce tip de relații sociale indexează? Ce presupune schimbarea numelui și ce ne spune asta despre dimensiunile sociale, culturale și politice în care ea se produce? Numele vin de dincolo de noi și circumscriu un sine social imaginat de urmele tradițiilor, preferințelor culturale, mediului politic, natură, aspirații, vise, dorințe și chiar de propriul nostru subconștient. Voi explora aici legăturile dintre individ și comunitate subscrise utilizării numelor de persoane. Plecând de la o definiție a numelui, merg spre originile lui, modalități de utilizare și trec apoi spre folosirea numelor în sfera digitală încercând să evidențiez și aici principalele direcții în care e testată maleabilitatea acestei componente identitare – numele personal. Narațiunea pe care o construiesc în jurul numelor se bazează pe statistici oficiale privind numele de persoane, interviuri cu nativi din peste 30 de țări din Africa, America, Asia, Europa, Oceania, observarea macro transformărilor statale și lingvistice care au afectat țările din care aceștia provin precum și studii antropologice care abordează diferite dimensiuni ale antroponimiei. E o poveste cu final deschis și tușe groase care arată spre principalele tipuri de semne pe care cultura le înscrie în nume. În lectura actriței Ilinca Manolache, cu o ilustrație de Mura https://antropedia.com/sfertulacademic/nicoleta-sibisan-numele-personal-mozaic-relational/

Sun, sea, sand (& salsa): despre cercetarea etnografică prin dans – RUXANDRA ANA

Nu e deloc lipsit de însemnătate faptul că una dintre primele campanii internaționale de promovare a turismului cubanez, la scurt timp după dizolvarea URSS, a fost un pictorial în Playboy. La peste trei decenii de la triumful Revoluției Cubaneze, turismul era acceptat de guvernul revoluționar drept „un rău necesar“, iar femeile cubaneze, expuse spre admirația lumii întregi. Dar povestea nu se termină la sfîrșitul sesiunii foto pentru Playboy: fotograful s-a căsătorit cu una dintre protagonistele pictorialului și s-au întors împreună în Franța. Căsătoriile au devenit unul dintre efectele paradigmatice ale noii economii cubaneze, pentru care, de mai bine de treizeci de ani, turismul continuă să joace un rol central (Cabezas 2009). Redeschiderea țării spre turismul internațional a venit la pachet cu o serie de stereotipuri despre cubanezi, reprezentați în general ca fiind veseli, rezilienți și creativi, și gata oricînd să danseze. Imaginea dansatoarei (mulata), ale cărei șolduri se unduiesc dezlănțuit în ritm de timba, întruchipează esența spiritului cubanez, în timp ce bărbaților cubanezi le sînt atribuite hipervirilitatea și predispoziția spre flirt și seducție. Școlile private de dans (care se adresează aproape în exclusivitate turiștilor) au transformat aceste reprezentări într-un veritabil program de marketing, ce le promite turiștilor că vor pătrunde nu doar în tainele pașilor de salsa și rumba, ci și în secretele feminității și masculinității cubaneze. Prin dans – și cu precădere prin dansul oferit spre consum turiștilor – corpul devine un spațiu al transformării, al negocierii constante între dorință, putere și capital economic. Ce informații ne oferă cercetarea etnografică prin dans despre modelele de parteneriat, dragoste și îngrijre care funcționează în interacțiunile dintre cubanezi și turiști? Ce ne spune dansul despre schimbările sociale și politice în Cuba? Ce rol a avut dansul în Revoluția Cubaneză, de ce baletul și dansurile cu origini africane au fost promovate, în timp ce salsa aproape a dispărut din spațiul public? Ce și cum „știe“ corpul cercetătoarei când dansează? În lectura actriței Ilinca Manolache, cu o ilustrație de Ana Maria Dudu https://antropedia.com/sfertulacademic/ruxandra-ana-sun-sea-sand-salsa-despre-cercetarea-etnografica-prin-dans/

Implicațiile materiale, sociale și politice ale muncii în și dincolo de Galați – GERARD WEBER

În ultimii peste treizeci de ani, viața profesională a muncitorilor din Galați s-a schimbat fundamental. După decenii de muncă garantată de stat, mulți au fost forțați să se pensioneze anticipat sau au fost disponibilizați atunci când unitățile industriale au fost privatizate și restructurate sau închise complet, începând cu anii 1990. Opțiunile locale de formare și reangajare în sectorul industrial au fost puține, forțându-i pe mulți fie să migreze, permanent sau temporar, pentru a munci în afara României, fie să accepte posturi în oraș, cu multe dezavantaje, inclusiv salarii minime, beneficii limitate, programe de lucru rigide și condiții de muncă inferioare. Adoptând o perspectivă aplicată de Rothstein în timpul unei cercetări de 40 de ani în Mexic (2014), această contribuție, care se bazează pe un interes de cercetare de aproape două decenii în Galați, privește viața profesională a muncitorilor din perspectiva circumstanțelor materiale, relațiilor sociale și sentimentului politic. Cercetarea explorează impactul schimbărilor în domeniul muncii asupra bugetului pentru locuințe, serviciilor de îngrijire a sănătății, educație și altor elemente de bază, în cadrul familiilor din clasa muncitoare, subliniind în special provocările aduse de austeritatea fiscală în epoca post-socialistă. Schimbările vieții sociale în cadrul familiilor aparținând clasei muncitoare din Galați sunt de asemenea abordate. Se analizează fragmentarea socială generată de nevoia de a migra pentru un loc de muncă viabil, precum și influența muncii la Galați asupra relațiilor de rudenie și comunitate la nivel local. Ramificațiile politice ale incertitudinii unui loc de muncă puse în balanță includ neîncrederea în funcționarii publici și un sentiment de abandon din partea societății, care pot submina consolidarea deplină a democrației în România. În lectura actorului Daniel Popa, cu o ilustrație de Andreea Moise https://antropedia.com/gerard-weber-implicatiile-materiale-sociale-si-politice-ale-muncii-in-si-dincolo-de-galati/

„Școala e ok, noi avem o problemă, nu învățăm!”... și totuși ce nevoi au elevii cu status socio-economic scăzut? – OCTAVIA BORȘ-GEORGESCU

În 2018, la începutul studiilor doctorale, mi-am dorit să înțeleg cum se vede învățarea școlară dinspre elevii cu status socio-economic scăzut. Am fost ghidată către ultimul etaj, la clasa elevilor „dezavantajați”, să-i spunem Z, și am rămas acolo 2 săptămâni. În acest timp profesorii și elevii m-au avertizat în repetate rânduri că Z este clasa elevilor „obraznici” și „dezinteresați” sau „leneși”. Contrar acestor etichete, observarea la clasă și interviurile mi-au arătat că elevii din clasa Z au convingerea că școala este importantă. De asemenea, ei cunosc așteptările profesorilor: să fie urmăriți vizual, să ridice mâna, să dea răspunsuri corecte și să rezolve sarcinile primite. Însă, pentru că nu reușesc să le reconcilieze cu nevoile lor de comunicare, recunoaștere sau odihnă, se prezintă ca „obraznici” și „leneși”. Învățarea este pentru ei un act individual, depinde numai de ei, cu puține excepții, elevii nu revendică sprijinul profesorilor. Însă, această nevoie există și reiese implicit din aprecierea lor față de profesorii care le oferă explicații repetate și accesibile, folosesc jocuri și alte mnemotehnici, care îi apreciază și față de care se simt în siguranță să ceară ajutorul. Astfel, acest studiu de caz sugerează că elevii din clasa Z și-au însușit discursul deficitar al profesorilor, își reprezintă învățarea ca un act mai degrabă individual și își consideră nevoile, inclusiv cele de sprijin în învățare, ca neîndreptățite. Elevii opun rezistență la lecții, dar auto-reprezentările lor nu contestă autoritatea pedagogică, ci dezvăluie eforturile lor de autodisciplinare, confirmându-se potențialul de inculcare și excluziune al acțiunii pedagogice (Bourdieu și Passeron, 1978).* În lectura actriței Ilinca Manolache, cu o ilustrație de Roma Gavrilă https://antropedia.com/sfertulacademic/octavia-bors-georgescu-scoala-e-ok-noi-avem-o-problema/

Autostopul: schimb de daruri la marginea societății – IULIAN GABOR

Acest text analizează cultura autostopului ca un set de practici ce funcționează precum un mecanism de schimb de daruri. Înainte de toate, să uităm de reprezentările mass-media – ale culturii americane, în special – asociate autostopului. În România, ca și în alte țări din estul Europei, cel mai mare procent de autostopiști este reprezentat de navetiști. Aceștia sunt persoane fizice fără vehicul sau permis de conducere: oameni din clasa muncitoare, studenți sau elevi. Autostopul, numit popular „la ocazie”, este încurajat de lipsa sistemelor de transport public în unele regiuni predispuse să funcționeze ca „ghetouri de rețea”. Sistemele de transport public sunt adesea nesigure, vechi, cu un program incomod, făcându-i pe mulți navetiști să se bazeze pe comportamentul cooperant al altora. Articolul se bazează pe munca mea de teren, parte a tezei de doctorat, care explică autostopul ca o practică diversă de mobilitate la marginea societății. Principala activitate de teren a constat în cinci ani de călătorii, observare, participare, intervievare și explorare în profunzime a practicilor autostopului, în principal pe segmentul de drum dintre orașele Suceava și Cluj-Napoca. În lectura actorului Daniel Popa, cu o ilustrație de Mura https://antropedia.com/sfertulacademic/iulian-gabor-autostopul-schimb-de-daruri-la-marginea-societatii/

Sulina domnului Zachis. Și a mea – PETRUȚA TEAMPĂU

Am petrecut perioade variabile de timp în Sulina, vară de vară, începând din 2006 până în 2021. Un teren lung, neconturat clar, și nefinanțat – cu excepția primilor ani – și cei mai prolifici, de altfel. Privind în urmă, experiența terenului antropologic la Sulina a fost, pentru mine, un soi de coming of age, de la doctoranda timidă care făcea primele interviuri acum 15 ani, la antropoloaga matură care s-a întors vara trecută cu o echipă de la National Geographic pe terenul meu. Interesul pentru acest loc a rămas o constantă, în paralel cu cariera mea universitară, cu alte proiecte și interese de cercetare. Terenul la Sulina a reprezentat, între altele, contextul și catalizatorul multor dileme legate de sensul, limitele și riscurile cercetării sociale, pe care le-am împărtășit cu studenții mei la cursurile de metodologie calitativă; altfel, terenul antropologic este o experiență cât se poate de intimă și de personală, și prea puțin predictibilă. Mi-aș dori să reflectez retrospectiv, în acest text, la experiența profund formatoare a terenului, la provocările metodologice aferente, la relația noastră ca cercetători cu informanții/intervievații noștri, la valențele și valoarea antropologiei clasice (dificilă, epuizantă și cronofagă) în era softurilor sofisticate de analiză și a proiectelor fast-forward. În lectura actriței Ilinca Manolache, cu o ilustrație de Oana Hajos https://antropedia.com/sfertulacademic/petruta-teampau-sulina-domnului-zachis-si-a-mea/

Copiii Giruetei și terenurile abandonate ale fotbalului pentru toți – ANDREI MIHAIL

Fotbalul poate să nu fie doar un sport. Evident, practicarea sa contribuie mult la îmbunătățirea stării de sănătate a locuitorilor unui oraș. Terenurile accesibile, instalațiile modernizate sau antrenorii bine pregătiți pot exploata popularitatea sportului pentru a-i convinge pe oameni spre practicarea lui. Există, însă, și un alt efect. Cel mai frumos joc poate contribui puternic la repararea sănătății sociale a localităților în care trăim. Terenul de fotbal are, poate, cea mai mare capacitate să aducă împreună indivizi proveniți din medii sociale diferite. Din păcate, în Bucureștiul secolului XXI, varianta ca oameni diverși să interacționeze pe terenurile de fotbal din cartiere este aproape nulă. Taxele de închiriere sau costurile de înscriere a copiilor sunt prohibitive pentru un număr însemnat de locuitori, fenomen care omogenizează masiv jocul. Așa cum reiese din cercetarea mea despre stadioanele de cartier ale capitalei, problema s-a amplificat puternic după în 1989. Din punctul acesta de vedere, orașul poate învăța multe din trecutul său recent. O bună parte din micile stadioane muncitorești construite în zonele de blocuri funcționau informal ca un fel de centre de cartier în care oamenii se adunau nu doar la fotbal, ci și ca să petreacă timp împreună, să se recreeze sau să socializeze. Girueta are, probabil, cel mai frumos trecut. Din păcate, fostul stadion din Berceni în care vedeai oameni la plajă prin tribună sau copii jucându-se la umbra plopilor care îl împrejmuiau a fost distrus. Azi, peste terenul viran care l-a înlocuit pare că va răsări un supermarket. În lectura actorului Daniel Popa, cu o ilustrație de Ferenczy András https://antropedia.com/sfertulacademic/andrei-mihail-copiii-giruetei-si-terenurile-abandonate-ale-fotbalului-pentru-toti/

Homeschooling – o poveste despre copii, părinți, bunici și norme – ALIN SAVU

Practica modernă a homeschooling-ului în România datează de pe la începutul anilor ‘90. Nu este cunoscut cu exactitate numărul familiilor care aleg această alternativă educațională, dar acesta pare a fi în creștere în ultimii ani, cu atât mai mult cu cât peisajul școlii românești este din ce în ce mai deteriorat. Am studiat fenomenul homeschooling în București pentru teza de doctorat în încercarea de a afla cum se practică în România și care este experiența celor implicați. În acest articol mi-am propus să prezint o secvență din cadrul tezei în care abordez noțiunea de homeschooling din perspectiva relației familiilor practicante cu rudele apropiate. În lectura actorului Daniel Popa, cu o ilustrație de Anca Vîlceanu https://antropedia.com/sfertulacademic/alin-savu-homeschooling-o-poveste-despre-copii-parinti-bunici-si-norme/

Mici și bere la Piața Obor. Gust, clasă creativă și consumul periferiei – MONICA STROE

Textul propune o scurtă examinare a modului în care hrana poate constitui o graniță materială a stratificării sociale, mai exact a modului în care consumatorii urbani cosmopoliți din clasa de mijloc integrează preparate populare, de stradă, precum micii, în portofoliul lor de consum alimentar, fie prin gourmetizarea acestora, fie prin aproprierea locurilor și stilurilor de consum populare. Odată cu cultivarea gustului pentru mâncăruri periferice apare și decentrarea consumului urban: acești consumatori încep să exploreze peisajul alimentar al periferiilor urbane, precum terasele de mici din proximitatea piețelor agroalimentare. În cadrul unor astfel de explorări urbane, consumatorii devin protagoniști ai unei politici de clasă care privește nu doar consumul, ci și spațiul urban. Textul se bazează pe o cercetare de teren în jurul teraselor care servesc mici de Ziua Internațională a Muncii, în special cele din Piața Obor din București. În lectura actriței Ilinca Manolache, cu o ilustrație de Ioana Stănescu https://antropedia.com/sfertulacademic/monica-stroe-mici-si-bere-la-piata-obor-gust-clasa-creativa-si-consumul-periferiei/

3 di 10