Într-o abordare pe care o împărtășesc destul de multe națiuni, obiectul însuși al etnologiei românești (mai exact, al etnografiei și folcloristicii) îl constituie „cultura populară”, definită, la rândul ei, prin caracterul său „tradițional”. Aceste discipline se ocupă, astfel, de ceea ce face și spune „omul tradițional”, în măsura în care acesta mai este „tradițional”. Comportamentele și produsele sale sunt apoi descrise și explicate ca fiind „tradiționale”. În această circularitate a conceptului de tradiție, care definește ca „tradiționale” actele „omului tradițional”, iar pe acesta drept autor al „tradițiilor”, tradiția numește și explică tot, fără ca ea însăși să fie clar numită și explicată. A pune problema tradiției este, astfel, un demers inevitabil într-o abordare critică a etnologiei românești. Și, cum nu românii sunt cei care au ...