Sfertul Academic – podcasturi de antropologie

Sfertul Academic – podcasturi de antropologie

por Antropedia

Ciencias Sociales Documentales

Temporada 1

Paradoxul fuegian, sănătate pentru toți, medici și rasism eșuat: un pic de antropologie istorică - CĂLIN COTOI

Epidemiile creează atît similarități și asemănări – sîntem toți egali în fața primejdiei bolii – cît și ierarhizări, excluderi și marginalizări: ne diferențiem cu febrilitate de ceilalți, care sînt o primejdie pentru noi toți datorită aparentei lipse de civilizație, control, igienă și rațiune. În timpul pandemiei recente boala a testat și modificat nu doar biologia ci și felul în care ne imaginăm știința, responsabilitatea și moralitatea. Uneori lucrurile astea pot fi înțelese mai bine printr-un ocol istoric și antropologic. Epidemiile secolului al nouăsprezecelea ne oferă o astfel de ocazie. Istoria, politica, economia și morala bolilor de atunci ne dau posibilitatea de a gîndi altfel ce ni s-a întîmplat de curînd. Întrebările de astăzi dau noi configurații întîmplărilor de acum două secole. Prin acest mic exercițiu de antropologie istorică bolile de azi încep să capete profunzime istorică și volum social. Bolile ne apar ca practici sociale și materiale inevitabile și ca instanțe de transformare, de mutație, a felurilor în care ne guvernăm, normăm și imaginăm viețile individuale și colective. În lectura actorului Daniel Popa, cu o ilustrație de Andreea Dumuța https://antropedia.com/sfertulacademic/calin-cotoi-paradoxul-fuegian-sanatate-pentru-toti-medici-si-rasism-esuat-un-pic-de-antropologie-istorica/

Oameni și cîini: Cum terapia asistată de animale tratează singurătatea socială în azilele de bătrîni din Scoția - CRISTINA DOUGLAS

Ce rol au animalele de companie în tratarea simptomelor sociale ale unei condiții medicale precum demența? Cum este posibil ca animalele să aibă un potențial terapeutic pentru simptome care țin mai degrabă de condițiile de îngijire decît de boala în sine? Care sînt condițiile culturale, sociale și politice pentru ca aceste animale să fie recunoscute și acceptate ca animale de terapie? Eseul de față vorbește despre rolul pe care animalele de terapie, în special cățeii, îl au în tratarea simptomelor sociale ale demenței de care suferă o parte din bătrînii instituționalizați într-un azil din nord-estul Scoției. Eseul este bazat pe o cercetare etnografică de teren de peste un an și folosește instrumentele antropologiei medicale, o ramură a antropologiei sociale care explorează cum o boală sau o condiție medicală este diagnosticată, tratată sau trăită într-un anumit context social, cultural și politic. Autoarea încurajează să ne regîndim statutul de ființe sociale nu doar din perspectiva relațiilor pe care le avem cu ceilalți oameni, ci și cu animalele cu care relaționăm în viața de zi cu zi. În lectura actriței Katia Pascariu, cu o ilustrație de Oana Ispir https://antropedia.com/sfertulacademic/cristina-douglas-oameni-si-caini-cum-terapia-asistata-de-animale-trateaza-singuratatea-sociala-in-azilele-de-batrini-din-scotia/

Reflecții despre importanța datelor calitative în cercetarea migrației românilor - ALIN CROITORU

Articolul propune o discuție despre tipul de cunoaștere pe care îl oferă datele calitative în cazul migrației românilor. Alături de o perspectivă generală asupra utilității și specificului datelor calitative în cercetarea socială sunt avute în vedere o serie de subiecte de reflecție pornind de la studii în care autorul a fost direct implicat. În acest sens, este acordată atenție autonomiei pe care o presupune desfășurarea unei cercetări calitative și modului în care aceasta interferează cu constrângerile specifice proiectelor internaționale care asumă comparații între cercetări realizate în contexte naționale diferite. Designul metodologic al unui astfel de proiect de cercetare este discutat într-o notă reflexivă, iar rezultatele obținute prin culegerea și analiza unor date prin intermediul unor interviuri semi-structurate cu migranți reveniți sunt ilustrate pornind de la trei teme asociate migrației românilor. Astfel, sunt explorate aspecte legate de acumulări de capital uman (cunoștințe, abilități și competențe) prin experiențe de migrație, atitudini față de stimularea migrației de revenire în România prin politici de suport ale statului, precum și motivații care stau la baza unor decizii ca la momentul revenirii în țară migranții să se stabilească într-o altă localitate decât cea din care au emigrat. Textul se dorește o invitație la urmărirea și înțelegerea nuanțelor în cercetarea migrației românilor și conștientizarea unor limite impuse de utilizarea unor scheme de analiză predefinite. În lectura actorului Daniel Popa, cu o ilustrație de Loreta Isac-Cojocaru https://antropedia.com/sfertulacademic/alin-croitoru-reflectii-despre-importanta-datelor-calitative-in-cercetarea-migratiei-romanilor/

Difuzorul - MAGDALENA CRĂCIUN

Ficțiunea etnografică este inspirată de experiența de cercetare a antropologului, însă neîngrădită de observații precise, dialoguri purtate și întâmplări concrete. Antropologii ‘colorează în afara liniilor realității’ surprinse prin cercetarea lor (Falcone 2020: 215). Acest tip de scriere a fost apreciat și teoretizat de către unii antropologi de multă vreme. Pentru a da o măsură a longevității acestei prețuiri, amintesc un episod din istoria antropologiei. În 1890, Adolph Bandelier a publicat romanul The Delight Makers, după ani de cercetare etnologică și arheologică a culturii Pueblo din sud-vestul Statelor Unite ale Americii. Alfred Kroeber, unul dintre fondatorii antropologiei culturale, l-a considerat mai coerent și cuprinzător decât un volum științific care respecta convențiile academice. Practicienii acestui tip de scriere evidențiază capacitatea sa emancipatoare. Libertățile pe care și le permite ficțiunea etnografică pot fi într-adevăr problematice, însă ele pot deschide noi perspective asupra subiectelor abordate. Condiția esențială este ca cititorii să fie avertizați de la bun început că ceea ce citesc este ficțiune etnografică. În lectura actriței Katia Pascariu, cu o ilustrație de Ana Gaman https://antropedia.com/sfertulacademic/magdalena-craciun-difuzorul/

Unde este știința? – O introducere foarte scurtă în studiile de știință și tehnologie - ÁGOTA ÁBRÁN

În ultimii doi ani s-a discutat destul de mult informal și formal, pe rețele de socializare, în persoană, la televizor, în ziare, despre oamenii care cred sau nu în Știință, sunt pro- sau anti-Știință. Frica pentru și de trupurile noastre și a celor din jurul nostru a exacerbat această tensiune în jurul Științei. Tu crezi în Știință? Poate nu acesta este întrebarea bună. Cine este cel care crede sau nu în această Știință? Unde respiră acești oameni și cum relaționează ei cu alți oameni și alte ființe din jurul lor? Și ce înseamnă să crezi sau să nu crezi în Știință? Să crezi în cei care vorbesc în numele și cu autoritatea Științei? Sau să ai încredere că practicile, metodele și tehnologiile lor sunt adecvate pentru a înțelege ce se întâmplă în lume? Sau să crezi că Știința este egală cu lumea din jurul nostru? Și ce este această Știință, dinadins scris de mine cu un Ș mare, adică o Știință care pare ca singura autoritate asupra realității, universal adevărate, peste tot, în toate timpurile? Într-un interviu cu Bruno Latour (bʁynˈo latˈuʁ), filozof și antropolog (al științei), intervievatorul îl întreabă dacă criza Covid-19 a afectat credința noastră în știință. Cum poate un antropolog al științei răspunde la „credința noastră în știință,” când nici „credința” nici „noastră” nici „știința” nu este situată, localizată, definită în întrebare? Latour răspunde: „Virusul a scos la iveală un număr de lucruri pe care trebuie să le știi pentru a decide ce este real și ce nu este real. Publicul învață foarte multe despre dificultatea statisticilor, despre experiment, despre epidemiologie. În viața de zi cu zi, oamenii vorbesc despre grade de încredere și marja de eroare. Cred că este un lucru bun. Dacă vreți ca oamenii să aibă o oarecare înțelegere a științei, trebuie să arătați cum este ea produsă.” (Watts 2020) În lectura actriței Ilinca Manolache, cu o ilustrație de Irina Maria Iliescu https://antropedia.com/agota-abran-unde-este-stiinta-o-introducere-foarte-scurta-in-studiile-de-stiinta-si-tehnologie/

Construirea unui Celălalt olfactiv – RUXANDRA PĂDURARU

Sensibilitatea la anumite mirosuri reprezintă, în fapt, doar o mască a privilegiului. Semnificația unui anumit miros nu este descoperită prin diferențierea de celelalte mirosuri (nu există forme/ mijloace independente pentru a codifica aceste distincții), ci prin diferențierea contextelor în care un miros particular are o anumită valoare. „Socialul” mirosului este învățat prin discursurile hegemonice dintr-un anumit spațiu și dintr-un anumit calup istoric – învățăm ce mirosuri sunt plăcute și ce mirosuri stigmatizate încă de când suntem copii. Mirosul devine, astfel, indiciu al poziționării în ierarhia socială. Mirosurile relaționează (și separă) indivizii imediat, fără formele generalizate și convenționale ale conștiinței, moralității, esteticii. Nu este un act conștient în totalitate, un miros ne repugnă iar judecata de valoare are loc imediat. Ce se întâmplă, însă, dacă încercăm să trecem prin filtrul rațiunii motivele pentru care anumite esențe olfactive sunt considerate la nivel social ca fiind plăcute sau ca potențial pericol? Ideea noastră de murdărie este compusă din două lucruri, respectul pentru convenții și grija pentru igienă (Douglas, 1966). În prima parte a acestui text, discut succint despre rolul reclamelor în crearea unei dependențe de produsele cosmetice pentru salvarea de propriile mirosuri și pentru reușita pe scena socială, iar în partea a doua problematizez modul în care politicile de igienă publică justifică măsuri de segregare și discriminare. În lectura actriței Ilinca Manolache, cu o ilustrație de Simina Popescu https://antropedia.com/sfertulacademic/ruxandra-paduraru-construirea-unui-celalalt-olfactiv/

Despre preoți și țărani sau cum am intersectat istoria cu antropologia pentru a înțelege religia țărănească – VALER SIMION COSMA

Prin serviciile ritualice prestate și puterile atribuite funcției sacerdotale, preoții joacă un rol esențial în viața religioasă a comunităților țărănești, chiar dacă în ultimele decenii laicizarea a făcut progrese considerabile la nivelul societății românești. Cum se construiește și se manifestă puterea preoților la nivelul comunităților țărănești și care este locul și rolul acestora într-un univers magico-religios rural intrat pe turnanta modernizării, ca parte din societatea transilvăneană din secolul al XIX-lea și primele decenii ale secolului al XX-lea? Acestea sunt principalele întrebări care mi-au structurat o cercetare încadrabilă antropologiei istorice, întinsă pe parcursul a mai mult de zece ani, care s-a concretizat într-o teză de doctorat, o suită de articole științifice și o carte încă în lucru. Prin acest text încerc să schițez principalele coordonate și concluzii ale acestor ani de cercetare interdisciplinară, incluzând și o foarte scurtă prezentare a motivelor care m-au împins înspre un astfel de subiect și o astfel de abordare, ca parte esențială din biografia mea intelectuală și din efortul de a înțelege universul rural în care am crescut. În lectura actorului Daniel Popa, cu o ilustrație de Maria Surducan https://antropedia.com/sfertulacademic/valer-simion-cosma-despre-preoti-si-tarani-sau-cum-am-intersectat-istoria-cu-antropologia-pentru-a-intelege-religia-taraneasca/

Ecologie și beton – ADRIAN DEOANCĂ

Puține lucruri sunt mai sinonime cu Antropocenul decât betonul, a doua cea mai folosită substanță din lume după apă. Omenirea a turnat deja îndeajuns de mult cât să poată înveli planeta cu un strat de doi milimetri și nici nu sunt semne că betonarea ar încetini. Se estimează dublarea consumului global de beton și ciment în următoarele două decenii. Materialul e atât de popular pentru că are o existență metafizică pe lângă cea fizică. Nu e doar un element ce facilitează transformarea mediului înconjurător, ci și un mediu ce canalizează ideologii, aspirații, și angoase. Pe cât e de ubicuu, pe atât e de ambivalent însă. Versatil, durabil, ieftin, și ușor de folosit, banalul amestec de nisip, piatră, apă și ciment facilitează locuirea și mobilitatea în societățile urbanizate. E însă la fel de distructiv pe cât e constructiv, și asta în special din cauza cimentului. Producția liantului sintetic implică coacerea calcarului la temperaturi înalte, un proces chimic și mecanic energofag responsabil de 8% din totalul emisiilor globale de dioxid de carbon. În acest material, bazat pe cercetarea mea din proiectul Transitions: Pathways to a Post-Carbon Future sponsorizat de Fundația Nomis din Elveția și coordonat de antropologul american Stuart Kirsch, vă povestesc despre viața socio-materială a betonului ca mediu al ideologiilor moderne și despre eforturile de a-i reduce amprenta de carbon. În lectura actorului Daniel Popa, cu o ilustrație de Ioana Ocnărescu https://antropedia.com/sfertulacademic/adrian-deoanca-ecologie-si-beton/

Repertorii de legitimare, dezvoltare personală întrupată și ‘dyspariții’ în practica socială a chirurgiei estetice Repertorii de legitimare, dezvoltare personală întrupată și ‘dyspariții’ în practica socială a chirurgiei estetice – CARMEN VOINEA

Pornind de la o cercetare de teren realizată în București, acest articol explorează modul în care s-a consolidat și în același timp privatizat practica socială a chirurgiei estetice după căderea regimului socialist. Dacă o mare parte din cercetările anterioare s-au concentrat pe experiențele femeilor care au trecut prin aceste transformări chirurgicale, în demersul meu am urmărit modul în care atât pacientele, cât și chirurgii, sunt implicați în această practică, punând în lumină repertoriile de legitimare folosite. Într-un cadru teoretic care îmbină studiile feministe și fenomenologia, cu influențe foucauldiene, susțin că chirurgia estetică este o practică puternic determinată de gen și că femeile se supun acestor practici invazive conștiente de presiunile de normalizare asupra corpurilor lor. Astfel, acestea nu sunt simple victime ale constrângerilor patriarhale, ci sunt actori reflexivi, iar presiunile de normalizare a corpului se regăsesc des în poveștile lor despre “privirea celorlalți” sau chiar “privirea chirurgicală” a doctorului. De asemenea, susțin că experiența chirurgicală este una întrupată, marcată de instanțe de dyspariție[1] și de o urmărire constantă a dezvoltării personale întrupate. În contextul unei societăți capitaliste de consum, în procesul de pregătire pentru operație, femeile devin paciente-consumatoare informate, care se auto-disciplinează și se implică într-un proces constant de auto-cunoaștere. Principalele repertorii de legitimare ale femeilor pe care le-am identificat sunt: “am făcut-o doar pentru mine”, operația este doar o altă procedură cosmetică, crearea “celuilalt chirurgical” sau revelarea “sinelui autentic” prin normalizarea chirurgicală. Activând în cadrul unei piețe private și ca reprezentanți ai unor specialități medicale într-un proces constant de profesionalizare, chirurgii folosesc și ei diverse repertorii de legitimare, precum cel al justificării acțiunilor pe baza expertizei medicale, distanțarea de un “celălalt chirurgical” sau de auto-definire ca antreprenori de servicii medicale care răspund nevoilor pacienților-consumatori. [1] De la conceptul lui Drew Leder (1990) de ”dys-appearance” în care prefixul dys este folosit în sensul de ”rău”, ”bolnav”, așa cum se regăsește în cuvântul “disfuncțional”. În lectura actriței Ilinca Manolache, cu o ilustrație de Roma Gavrilă https://antropedia.com/sfertulacademic/carmen-voinea-repertorii-de-legitimare-dezvoltare-personala-intrupata-si-dysparitii-in-practica-sociala-a-chirurgiei-estetice/

Ce înseamnă a cunoaște în clasa de elevi? – ELENA UNGUREANU

În acest articol prezint o parte din datele și concluziile elaborate în cadrul cercetării mele doctorale în științele educației. A fost un demers în care am ales să utilizez elemente de etnografie educațională, în încercarea de a înțelege și descrie ce se întâmplă în clasa de elevi, pe care o percepeam ca pe o cutie neagră, greu accesibilă. Am început cu o întrebare generală: „ce se întâmplă aici?”. Răspunsul s-a prefigurat, inițial, la fel de vag precum întrebarea: terenul mi-a atras atenția prin „ceva” pe care îl intuiam, dar nu reușeam să îl pun în cuvinte. Utilizând observarea, interviurile și studiul programelor școlare, am dezvoltat și descris acest „ceva” pe care, până la final, l-am numit cunoaștere educațională, conturând întrebarea „ce înseamnă a cunoaște în clasa de elevi”? În încercarea de a descrie acel „ceva” despre care vorbeam, mi-am dat seama de o practică importantă utilizată la clasă, aceea de a desfășura activitățile într-un anumit ritm, vizibil și uniform. O astfel de practică însă, implică o anumită concepție despre cunoaștere, una care face reușitele comparabile și descurajează acele intervenții care interferează cu ritmicitatea prestabilită a învățării. Așadar, în contextele școlare studiate, a cunoaște înseamnă a fi utilizatoare de text și a oferi informații, a-ți reaminti, a reda ceea ce anterior a fost transmis într-un ritm prestabilit și vizibil. În lectura actriței Ilinca Manolache, cu o ilustrație de Maria Surducan https://antropedia.com/sfertulacademic/elena-ungureanu-ce-inseamna-a-cunoaste-in-clasa-de-elevi/

2 de 10